Ce ar fi baletul fără celebra rochie „tutu” a balerinei, ce a devenit un simbol al grației și care întregește conceptul oricărui spectacol?
Denumirea oficială de tutu a apărut de-abia în anul 1881 (click aici pentru a auzi pronunția în limba franceză). Originea numelui ar proveni de la cuvântul tul (tulle în franceză).
Tutu-urile sunt de două tipuri:
- tutu-ul lung, supranumit tutu romantic sau tutu Degas (după numele lui Edgar Degas, pictorul balerinelor).
- tutu-ul platou, de două feluri: galette (originar din Anglia, se distinge prin rigiditatea volanelor, ce dă tutu-ului o linie orizontală) sau à cerclette(originar din Franţa, tutu cu cerc, se distinge prin tulul mai suplu, care cade în formă de clopot pe un cerc metalic aşezat sub tul).
Povestea tutu-lui, spusă cu ajutorul materialelor și culorilor, reinventată din 1730 de la prima apariție a balerinei Marie Camargo până în zilele noastre, a schimbat istoria baletului și a structurii mișcărilor de balet.
Marie Camargo a fost balerină la Opera din Paris (sec. XVIII). Pentru a obține libertatea de mișcare necesară, și pentru ca publicul să vadă ce înseamnă arta mișcării picioarelor în balet, aceasta și-a scurtat fustele la nivelul gambei și a îndepărtat tocurile de la pantofii de balet. Din acel moment, nimic nu a mai fost la fel ca până atunci în arta baletului: cu cât importanţa acordată elementelor tehnice creştea, cu atât rochiile deveneau mai scurte.
În 1832 la Opera din Paris, celebra balerină Marie Taglioni dansează în “La Sylphide” într-o rochie lungă până deasupra gleznelor, care le permite spectatorilor să admire tehnica balerinei. 
Tutu-urile de acest tip au fost numite tutu-uri romantice, apariţia lor coincizând cu perioada romantică din istoria baletului acesta fiind lung, diafan, realizat din 3 până la 5 rânduri de tul subţire. (La Sylphide, Giselle, and Coppélia.)
Cu trecerea anilor, tutu-ul clasic a continuat să se scurteze, pentru a lăsa la vedere picioarele balerinelor. Tutu-ul clasic a aparut odată cu apariția baletelor clasice – „Lacul lebedelor”, „Frumoasa din padurea adormită” și „Spărgatorul de nuci”.
Începând cu anii 1920, coregrafii au început sa colaboreze cu designeri inovatori, pentru a crea noi costume de balet. În 1924, celebra Coco Chanel a creat costumele pentru spectacolul „Le Train Bleu” al companiei Ballet Russes, iar mai apoi, Yves Saint Laurent a creat costume pentru aceeași companie franceză de balet.
Din 2011, New York City Ballet invită creatori de modă să creeze costumele balerinilor pentru premiere și gale. Designerul italian Valentino și-a pus la dispoziție imaginația și talentul în creerea unor costume unice.
Purtarea unui tutu este unul dintre marile privilegii ale balerinei profesioniste. Colaborarea dintre creatorii de modă și coregrafi este încă o dovadă a permanentei adaptări a costumelor de balet la timpurile contemporane.
Sincronizarea coregrafică naște impresia unei comunicări reale, afective dintre cele două versiuni ale aceleiași femei. Mai mult, ajutată de linia muzicală a trupei Islandeze de indie, mișcările în tandem armonizează prezentul cu trecutul, ținerețea cu maturitatea.
